A venit timpul pentru o analiză statistică serioasă a sistemului judiciar?

Concepţia noastră asupra modului în care funcţionează sistemului judiciar ar trebui să se întemeieze nu numai pe încercarea de a defini care sunt nevoile cetăţenilor în acest domeniu, ci şi pe date statistice de natură să permită şi o evaluare cantitativă, nu numai una normativă.
Dificultatea creşte atunci când constatăm că ambii piloni ai concepţiei sunt interdependenţi şi de natură să se transforme în factori endogeni ce influenţează indicatorii sistemului.
De exemplu, care sunt aşteptările societăţii cu privire la activitatea unui procuror? Nu cumva impun un anumit model al procurorului, model ce poate fi supus abuzului?Să presupunem că, toate celelalte condiţii fiind egale, e bine să ai procurori care câştigă cazurile supuse judecăţii şi obţin condamnări.
În paranteză fie spus, toate celelalte condiţii nu sunt egale. Dacă un procuror, din greşeală sau intenţionat, trimite în judecată o persoană nevinovată, atunci aş prefera ca instanţa să nu fie prea convinsă de dosarul său.
Dar să admitem că toate condiţiile sunt egale.

Din sistemul de referinţă al publicului, procurorii au un rol dublu:

a. de a decide care din cazuri vor fi trimise instanţei şi

b. de a convinge instanţa să condamne inculpaţi.
Acest dublu rol este de natură să complice efortul de evaluare a activităţii lor. La prima vedere, ar fi natural să presupunem că rata condamnărilor obţinute de procuror (definită ca raportul dintre condamnări şi cauze trimise în judecată) ar reprezenta competenţa acestuia, în sensul obişnuit al cuvântului.
Totuşi, procurorii aleg ce dosare să trimită în instanţă. Dacă trimit numai dosarele “puternice”, aceştia vor avea rate ale condamnării înalte.

Acestei porniri “interioare” i se adaugă şi presiunea unor factori exogeni. Având judecători “ostili”, nu discutăm din ce motive, procurorii vor cheltui mai multe resurse pentru obţinerea unei condamnări. Rezultatul acestei atitudini a judecătorilor face procurorii mult mai selectivi în trimiterea dosarelor la instanţă, pentru a avea o rată a condamnărilor mai mare.
Revin la pornirea interioară: ea se datorează unei probleme clasice. Procurorii sunt dependenţi de societate (politicieni plus cetăţeni). Dar acest public nu ştiu câte cauze potenţiale pot exista şi are dificultăţi în evaluarea numărului de condamnări pe care procurorii le pot obţine. Numărul absolut de condamnări nu are înţeles pentru omul obişnuit sau pentru politician şi dat fiind numărul de arestări şi trimiteri în judecată care se petrec oriunde în România, comparativ cu numărul total de infracţiuni, nici măcar rata condamnărilor nu este un număr relevant.
În acest sistem complicat pentru neprofesionist, rata condamnării induce un înţeles oarecare în toată problema. Aşa că procurorul se poate concentra pe variabile pe care le societatea le poate măsura mai bine şi prea puţin pe alte obiective. Aceste variabile reprezintă doar ce crede publicul că ar trebui măsurat (credinţă cu care majoritatea procurorilor sunt fericiţi să fie de acord) şi nu ne comunică modul în care sunt selectate cazurile ce sunt trimise în instanţă şi criteriile folosite pentru selecţia cazurilor.

Aceste din urmă variabile sunt la fel de importante ca şi rata condamnărilor şi de natură să ne comunice mult mai mult despre modul în care funcţionează parchetele.