Gestiunea ignoranţei

A început sezonul examenelor la facultăţile de drept, iar site-ul juridice.ro ne anunţă că în luna iunie se întâlnesc decanii facultăţilor de drept pentru a dezbate viitorul pregătirii studenţilor, printre altele.
Cele două evenimente îmi evocă faptul că în cadrul facultăţii nu am fost învăţat ce înseamnă o judecată bună. Şi nici nu mi-au fost predate acele abilităţi care fac parte din exerciţiul judecăţii.
În zilele de astăzi văd rezultatele acestei absenţe la mulţi dintre tinerii absolvenţi, fie asociaţi în diferite cabinete, fie auditori de justiţie – viitori magistraţi. Afişează o certitudine în cunoaşterea „literei negre al legii”, fără să îşi dea seama cât de ignoranţi sunt.
În realitate, eşti bun jurist când ştii ceea ce cunoşti şi ceea ce nu cunoşti şi unde este linia de graniţă dintre cele două.
Lipseşte gestiunea ignoranţei şi confuziei – o aptitudine absolut esenţială, ce trebuie dezvoltată de către un jurist. Niciodată nu cunoşti tot ceea ce trebuie să cunoşti în drept – „depinde” este răspunsul corect la multe din întrebările ce ţi se adresează.

În timpul facultăţii ni se cere să învăţăm pe de rost un meniu de opinii predigerate, cu doctrine scoase din context, cu citarea greşită a ceea ce s-a spus în hotărârile judecătoreşti, de cele mai multe ori în note de subsol.
„Jurisprudenţa nu este izvor de drept” încă li se mai predică studenţilor la facultăţile de drept. Nu discut de necunoaşterea rolului jurisprudenţei CEDO sau CEJ în această afirmaţie. Profesorii care fac acest tip de afirmaţii nu cunosc legislaţia românească în vigoare. Le recomand să citească o lege privind tehnica legislativă, în vigoare din 2000, care ar trebui să îi aducă la zi cu privire la rolul jurisprudenţei ca izvor de drept.

În consecinţă, în timpul facultăţii nu se citesc şi nu se discută dosare sau hotărâri, care le-ar permite studenţilor să se angajeze în exerciţiul neîntrerupt al deliberării. Şi nu mă refer la procese simulate, ci la exerciţiu de fiecare zi, în cadrul fiecărei materii.

În acest mod studenţii ar fi puşi în faţa unui litigiu concret şi ar fi obligaţi să aducă la viaţă din nou disputele, prin interpretarea rolului actorilor şi avocaţilor din „drama” originală. Ar fi forţaţi să vadă lucrurile din mai multe puncte de vedere, să îşi lărgească orizontul prin simpatia cu punctul de vedere pe care îl apără.
Mai mult, după ce a adoptat o poziţie partizană, studentul ar trebui întrebat un moment mai târziu care este părerea sa despre calitatea hotărârii judecătoreşti. Pentru a răspunde, trebuie să se rupă din legăturile empatice pe care şi le formase cu partea ale cărei le reprezenta, chiar dacă în mod imaginar, şi să examineze cazul dintr-un punct de vedere judiciar dezinteresat.
Tot acest exerciţiu are ca scop cultivarea acelor aptitudini de care are nevoie un practician al dreptului.

Citirea unei hotărâri întregi permite studentului să vadă întreaga anatomie a unui litigiu.
Porţiuni aparent nerelevante ale hotărârii supun studentul şi practicianul dreptului la alte probleme de drept şi contribuie la educaţia sa generală.
Cum spuneam, prea mulţi dintre absolvenţii facultăţilor de drept cred că dreptul reprezintă o serie de reguli. Chiar şi atunci când citesc hotărârile, caută reguli, fără să sesizeze că fiecare caz a avut avocaţi care nu s-au înţeles cu privire la regulă sau aplicarea acelei reguli. Această mentalitate de „care este regula” le distruge creativitatea şi le conferă o falsă percepţie cu privire la ceea ce este dreptul şi cum lucreză. În special, le lipseşte abilitatea de a vedea că situaţia de fapt din aceste „documente mari” şi „lungi” stă în centrul înţelegerii regulii.

Aceeaşi problemă din sistemul de referinţă al profesorilor: depinde de ceea ce vrei să predai. Profesorul are un anumit timp, finit, la dispoziţie şi anumite aşteptări cu privire la timpul şi energia pe care studenţii le investesc la cursuri şi seminarii. Le poate preda o serie de reguli nu prea mari şi nu prea multe sau îi poate învăţa să caute pentru ei, după multă luptă şi muncă, nuanţele dezvoltării unui număr mai redus de reguli.

Soluţia cea mai uşoară, cea aleasă este să furnizeze cu linguriţa un număr mare de reguli şi să nu ceară studenţilor să examineze dreptul în profunzime.

Ce ar fi de făcut, vorba lui Lenin?
Primul lucru: Clase mai mici, mai mulţi profesori, studiu individual mai mult. Aceste schimbări cer o schimbare în cultura organizaţională a facultăţilor de drept şi în „economia” acestora. Ceea ce este un alt mod de a spune că nu se va întîmpla acest lucru.
Dar pentru toţi acei studenţi la drept care îşi vor face timp să citească dosare şi hotărâri, schimbarea va aduce beneficii mari.
Ar însemna că trebuie să muncească mai mult. Cât de mult muncesc studenţii?

Dacă avem în vedere necesitatea memorării unui şir lungi de reguli, destul. Şi asta ne afectează viaţa când vin să lucreze alături de noi, pentru că deja cred că există o cale uşoară de a-şi face treaba. Nu există aşa ceva.
Ca practician trebuie să citeşti un volum imens de informaţie într-un timp scurt. Lucrul bun este că profesia de jurist este una competitivă. Cine înţelege regulile jocului, este răsplătit.

Păcat că facultăţile vor să se distanţeze, împreună cu studenţii lor, de această realitate.