Cauza C-462/06, Glaxosmithkline c. Jean-Pierre Rouard
Domnul Rouard a fost angajat în anul 1977 de societatea Laboratoires Beecham Sévigné, al cărei sediu social era situat în Franța. În această calitate a lucrat în diferite state din Africa.
În temeiul unui nou contract de muncă încheiat în anul 1984 cu societatea Beecham Research UK, o altă societate din cadrul aceluiași grup, al cărei sediu social era situat în Regatul Unit, domnul Rouard a fost angajat de această din urmă întreprindere și repartizat în Maroc. Potrivit clauzelor acestui contract de muncă, noul său angajator se obliga să păstreze drepturile contractuale dobândite de către domnul Rouard în cadrul contractului de muncă inițial încheiat cu societatea Laboratoires Beecham Sévigné, în special în ceea ce privește recunoașterea vechimii în muncă acumulate și a drepturilor la anumite indemnizații în caz de concediere.
Domnul Rouard a fost concediat în anul 2001. În anul 2002, a formulat în fața Conseil de prud’hommes de Saint-Germain-en-Laye (Franța) o acțiune împotriva societății Laboratoires Glaxosmithkline, succesoare în drepturi a societății Laboratoires Beecham Sévigné, al cărei sediu social este situat în Franța, și împotriva societății Glaxosmithkline, succesoare în drepturi a societății Beecham Research UK, al cărei sediu social este situat în Regatul Unit.
Domnul Rouard a solicitat obligarea în solidar a acestor două societăți la plata mai multor indemnizații și daune interese pentru nerespectarea procedurii de concediere, concediere fără temei real și serios, precum și pentru desfacerea abuzivă a contractului de muncă.
Domnul Rouard susține că ambele societăți erau coangajatorii săi. Potrivit acestuia, întrucât instanța franceză este competentă să soluționeze acțiunea îndreptată împotriva Laboratoires Glaxosmithkline, al cărei sediu social este situat în Franța, aceasta este deopotrivă competentă în privința societății Glaxosmithkline în temeiul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul 44/2001.
În temeiul unui nou contract de muncă încheiat în anul 1984 cu societatea Beecham Research UK, o altă societate din cadrul aceluiași grup, al cărei sediu social era situat în Regatul Unit, domnul Rouard a fost angajat de această din urmă întreprindere și repartizat în Maroc. Potrivit clauzelor acestui contract de muncă, noul său angajator se obliga să păstreze drepturile contractuale dobândite de către domnul Rouard în cadrul contractului de muncă inițial încheiat cu societatea Laboratoires Beecham Sévigné, în special în ceea ce privește recunoașterea vechimii în muncă acumulate și a drepturilor la anumite indemnizații în caz de concediere.
Domnul Rouard a fost concediat în anul 2001. În anul 2002, a formulat în fața Conseil de prud’hommes de Saint-Germain-en-Laye (Franța) o acțiune împotriva societății Laboratoires Glaxosmithkline, succesoare în drepturi a societății Laboratoires Beecham Sévigné, al cărei sediu social este situat în Franța, și împotriva societății Glaxosmithkline, succesoare în drepturi a societății Beecham Research UK, al cărei sediu social este situat în Regatul Unit.
Domnul Rouard a solicitat obligarea în solidar a acestor două societăți la plata mai multor indemnizații și daune interese pentru nerespectarea procedurii de concediere, concediere fără temei real și serios, precum și pentru desfacerea abuzivă a contractului de muncă.
Domnul Rouard susține că ambele societăți erau coangajatorii săi. Potrivit acestuia, întrucât instanța franceză este competentă să soluționeze acțiunea îndreptată împotriva Laboratoires Glaxosmithkline, al cărei sediu social este situat în Franța, aceasta este deopotrivă competentă în privința societății Glaxosmithkline în temeiul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul 44/2001.
Instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească dacă norma de competență specială prevăzută de articolul 6 punctul 1 din regulament, care privește cazul existenței mai multor pârâți, este aplicabilă în cazul acțiunii introduse de către un lucrător împotriva a două societăți stabilite în state membre diferite și despre care reclamantul consideră că dețin calitatea de coangajatori ai săi.
În cadrul observațiilor scrise prezentate, guvernele francez, german și italian au susţinut că o interpretare teleologică a regulamentului, cu luarea în considerare a obiectivelor acestuia, ar putea acredita concluzia că articolul 6 punctul 1 din regulament se aplică în materie de contracte de muncă.
Mai mult, guvernul italian a susținut că obiectivul articolului 6 punctul 1 din regulament, și anume prevenirea apariției riscului contrarietății de hotărâri, implică faptul că această dispoziție se aplică tuturor tipurilor de litigii, inclusiv celor privitoare la contracte de muncă.
În cadrul observațiilor scrise prezentate, guvernele francez, german și italian au susţinut că o interpretare teleologică a regulamentului, cu luarea în considerare a obiectivelor acestuia, ar putea acredita concluzia că articolul 6 punctul 1 din regulament se aplică în materie de contracte de muncă.
Mai mult, guvernul italian a susținut că obiectivul articolului 6 punctul 1 din regulament, și anume prevenirea apariției riscului contrarietății de hotărâri, implică faptul că această dispoziție se aplică tuturor tipurilor de litigii, inclusiv celor privitoare la contracte de muncă.
Din păcate pentru aceste state, conform Curţii „jurisprudența este constantă în sensul că respectivele norme de competență specială sunt de strictă interpretare, nefiind posibilă interpretarea acestora dincolo de ipotezele preconizate în mod explicit de regulament (a se vedea în special, cu privire la articolul 6 punctul 1 din regulament, hotărârea din 13 iulie 2006, Reisch Montage, C‑103/05, Rec., p. I‑6827, punctul 23, și hotărârea din 11 octombrie 2007, Freeport, C‑98/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 35).”
Curtea a mai invocat principiul securității juridice, care constituie unul dintre obiectivele regulamentului și care impune în special ca normele de competență să fie interpretate astfel încât să prezinte un mare grad de previzibilitate, după cum arată considerentul (11) al regulamentului (Reisch Montage, par. 24 și 25, precum și Freeport, par. 36).
Curtea a mai invocat principiul securității juridice, care constituie unul dintre obiectivele regulamentului și care impune în special ca normele de competență să fie interpretate astfel încât să prezinte un mare grad de previzibilitate, după cum arată considerentul (11) al regulamentului (Reisch Montage, par. 24 și 25, precum și Freeport, par. 36).
În concluzie, regulamentul nu oferă unui lucrător aflat într‑o situație precum cea a domnului Rouard o protecție specială, deoarece, în calitate de reclamant în fața instanțelor naționale, acesta nu are la dispoziție o normă de competență mai favorabilă decât norma generală cuprinsă la articolul 2 alineatul (1) din regulamentul amintit.
Curtea concluzionează:
„În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea formulată că norma de competență specială prevăzută la articolul 6 punctul 1 din regulament nu poate fi aplicată în cazul unui litigiu al cărui obiect intră sub incidența secțiunii 5 din capitolul II din același regulament, privitoare la normele de competență aplicabile în materia contractelor individuale de muncă.”
Curtea concluzionează:
„În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea formulată că norma de competență specială prevăzută la articolul 6 punctul 1 din regulament nu poate fi aplicată în cazul unui litigiu al cărui obiect intră sub incidența secțiunii 5 din capitolul II din același regulament, privitoare la normele de competență aplicabile în materia contractelor individuale de muncă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu